Cum luptăm cu încălzirea globală

Nu ştiu dacă am mai recomandat podcast-uri până acum, dar ăsta chiar merită. Gazdele sunt doi (foşti) politicieni britanici de top, unul din partidul laburist, celălalt de la conservatori, care se înţeleg de minune împreună. Invitatul acestui episod este Sir Dieter Helm, profesor de politici energetice la Oxford şi un mare climatolog. O discuţie onestă, “brutală” pe alocuri, despre starea politicilor de combatere a încălzirii globale. Spoiler alert: nu e grozavă!

De prin Bucureşti

Am luat pentru prima dată trenul între aeroport şi Gara de Nord. A fost super aglomerat, jumătate dintre călători fiind asiatici veniţi să muncească la noi iar majoritatea celorlalţi probabil angajaţi ai aeroportului. Interesant a fost că numeroşi oameni au urcat în cele câteva staţii intermediare, ceea ce probează şi la noi utilitatea trenurilor suburbane în aglomeraţia unui mare oraş. Din păcate trenurile circulă doar la 40 de minute distanţă, şi asta nu pentru că se foloseşte infrastructura veche a CFR-ului ci pentru că nou construita reţea feroviară dintre Mogoşoaia şi aeroport are o singură linie, deci trenurile se aşteaptă unul pe celălalt în Mogoşoaia, la jumătatea drumului. Să construieşti încă o linie va fi mult, mult mai scump decât să fi făcut două din prima sau măcar mai multe puncte de bifurcaţie pe traseu. Cine o fi fost marea inteligenţă administrativă care a decis asta?

………………..

Doamna Şoşoacă anunţă în avanpremieră noi filme, pe lângă cele zilnice de pe tiktok, de data asta cu ea la duş sau în alte ipostaze surprinzătoare, de exemplu cu gura închisă. Sigur, numai un mare ticălos ar putea publica aşa ceva în spaţiul public, cel mai probabil unul dintre numeroşii foşti soţi, căci cine se aseamănă se adună. Ar fi detestabil, regretabil, condamnabil, abominabil şi o să mă urăsc pentru asta, dar probabil că o să mă uit! Csf, ncsf!

…………………

Becali anunţă, în faţa camerelor TV, că se retrage la mănăstire în tăcere, post şi rugăciune, până la Paşte. E miercuri, a treia zi de post, deci a ratat startul, poate pentru că nu-i era gata noua şapcă cu trei cruci.

………………….

În faţa palatului voievodal de la Curtea Veche un grup mare de turişti caută găuri în plasa verzuie care acoperă gardul metalic ce înconjoară ruinele. Sunt doar câteva prin care se vede bine, deci oamenii stau la coadă să vadă statuia lui Vlad Ţepeş. Plasat strategic între ei, un ghid tinerel le vorbeşte turiştilor în spaniolă. Nu înţeleg eu chiar totul, dar pricep destul ca să mă enervez, căci omul dă vina (cum altfel?!?!) pe Nicuşor Dan pentru starea deplorabilă a zidurilor. Cică primarul blochează nu ştiu ce contract cu o firmă de construcţii care altfel ar face locul să arate ca pe vremea lui Brâncoveanu. Arunc şi eu o privire prin plasă. Cred că în vreo 35 de ani, de când am fost aici prima dată, singura intervenţie umană, în afară de gard, sunt cele trei grămezi de cărămizi, nou apărute în peisaj. În rest, doar timpul îşi face treaba, tăcut, implacabil.

…………………

Mic studiu de caz la metrou, într-o aglomeraţie de nedescris, la vremea la care mareea corporatiştilor se retrage înapoi în Berceni. O singură femeie, între două vârste, se dă pe Facebook. Lângă ea, un zugrav joacă o chestie cu bile colorate care explodează. Restul, de jur-împrejur, respiră în ritmul tiktok. Dar stai, două scaune mai încolo o tânără citeşte! Mă ridic pe vârfuri şi văd ce: Învăţături de la Muntele Athos a părintelui Pimen Vlad, care probabil că i-a luat faţa lui Teodosie la follower-i. Dacă-şi face canal ortodox de tiktok chiar nu o să mai citească nimeni (în metrou).

Tipul de lângă mine se uită la un filmuleţ cu un tip care a dresat un labrador să grupeze diverse forme geometrice – triunghi la triunghi, cerc la cerc, pătrat la pătrat. Dacă se crede tare ar trebui să încerce să dreseze şi rasa bercenară să grupeze sticlă la sticlă, plastic la plastic, cartoane la cartoane.

Între timp, ascunşi pe după tiktoacele noastre de toate zilele şi profitând cât se poate de pe seama lor, Ciolacu are şanse la preşedinţie, Piedone la primărie, Tudose, Rareş Bogdan şi Gabi Firea primii la parlamentul european. Cam atât se poate în materie de meritocraţie democratică, şi încă nici nu i-am menţionat pe Simion şi Şoşoacă. Vorba lu’ domnu’ Bolintineanu: viitor de AUR ţara noastră are!

Dar lăsaţi asta, aţi văzut tiktocu’ ăla nou al lui Jador? Super tare!

Scrum, bulane, epoleţi

În faţa barăcilor de lângă bariera de pe Săvineşti era forfotă mare. Bulane şi epoleţi împânzeau locul, vreo 7-8 gealaţi în combinezoane negre, plus vreo câţiva angajaţi la spaţii verzi. Alaltăieri cam pe la aceeaşi oră, la precedenta alergare în jurul Văcăreştiului, nu era absolut nimeni. Poate să fi dormit cineva ascuns prin gherete. Ce s-a întâmplat între timp? Ieri a fost (încă) un incendiu, un fum gros a învăluit din nou tot cartierul. S-a repetat acelaşi scenariu de care am mai scris acum câţiva ani, în Delta Force, divizia inutilă. Deşi peste noapte a plouat, deci un nou incendiu este improbabil, băieţii sunt toţi cu bulanele pregătite.

Poate că, până la urmă, au dreptate ăştia care votează cu Şoşoacă şi Simion, poate aşa funcţionează lucrurile la noi, e nevoie să ne dăm foc la casă pentru a convinge statul să-şi facă treaba, măcar câteva zile, până trece vâlvătaia.

Şi totuşi, natura renaşte.

Doar două pagini, oricum nobody gives a shit!

Cum o să ai patru pagini de CV, cine crezi tu că citeşte patru pagini? Normal nu trece nimeni de prima pagină! Nu, dear, două, chiar şi-aşa e prea mult! Scoate detaliile personale, nu e nimeni interesat că eşti însurat şi ai copii. Categoric scoate data naşterii, că nu te avantajează, ba din contră, tu n-ai auzit de ageism? Crede-mă, există! Aoleu de când ai terminat facultatea! Toate şcolile astea sunt din România? În fine, aia e… Zici că-ţi place să citeşti… asta e discutabil, câte cărţi citeşti pe an? Aaa… da, ar fi OK, dar mai bine scoate hobby-urile cu totul, nobody gives a shit, toţi facem sport şi chestia asta cu blogging-ul poate să fie controversată. Şi cine crezi că mai citeşte astăzi? În afară de tine?

Numele e cum e, nu sună Swiss, asta-i cam naşpa, măcar pune sus de tot, lângă adresă şi telefon, că ai permis de şedere C. Schimbă naibii Times New Roman că-i font de vârsta a treia, fă-l şi tu să arate mai fresh. Calibri e cel mai la modă. Sau Arial. Pune titlurile cu altă culoare şi bagă-le în nişte casete colorate, să iasă în evidenţă. Ai listat prea multe job-uri, normal contează doar ce-ai făcut în ultimii zece ani. Taie-le pe ultimele două, că-s prea de demult, la experienţa ta zece ani nu contează. Aşa, mai scurtezi. Overview-ul ăsta de la început e bun, dar prea lung. Mai puţine bullet point-uri, 3-4, dar mai clare. Bagă toate keywords-urile din anunţ, degeaba spui cu alţi termeni acelaşi lucruri, ăia nu pricep. Bagă rezultate, nu numai sarcini şi proiecte. Numere mari, trebuie să te lauzi, dar pe scurt, n-o lungi că nu citesc. Zi că ştii excel, powerpoint, SAP, de-astea… altfel o să creadă că eşti bătrân şi nu te descurci. Pari cam supracalificat pentru majoritatea job-urilor, ceea ce înseamnă că o să te respingă din prima. Nu contează că ai accepta un pas în spate, nimeni nu o să întrebe. Ţine minte, are 15 secunde să decidă.

Aş putea să mai zic, că mai am, dar ar fi mai bine să nu o lungesc, nu-i aşa? Ideea este că mulţi câştigă o pâine din sfaturi despre cum să construieşti un CV care să-i atragă atenţia recruiter-ului. Cine este acest recruiter? Păi, din sfaturile de mai sus, te-ai putea gândi că e vorba despre o persoană în general foarte leneşă, cu o inteligenţă limitată, abilităţi profesionale reduse, care nu ştie mai nimic despre domeniul pentru care recrutează, are capacitatea de concentrare a unui cimpanzeu bătrân, atenţia excitată doar de chestii strident colorate, care dă dovadă de solide idei preconcepute şi un nivel ridicat de ipocrizie. Cam de la nivelul ăsta porneşti şi pentru asta te pregăteşti.

Staţi puţin, că se complică! Mai nou dom’ recruiter (am zis dom’ dar, evident, este vorba despre he sau she sau they sau ce-o mai fi) foloseşte intens AI-ul, deci trebuie să fii compatibil cu scanarea digitală a acelor amărâte de CV-uri şi cu selecţia norocoşilor prin algoritm. Deja văd cu ochii minţii câteva zâmbete. Prin comparaţie cu persoana în carne şi oase de mai sus asta nu poate fi o veste proastă, nu-i aşa? O maşină, nici măcar cea mai inteligentă din lume, ar putea să treacă lejer de prima pagină în 15 secunde. Păi şi recruiter-ul nostru ce-o să mai facă? Simplu: CV-ul!

Puţintică răbdare, stimabililor! Vine…

Aurul, ochiul dracului!

Organizaţiile non-guvernamentale care s-au luptat, ani de zile, pentru a proteja mediul înconjurător şi moştenirea culturală a zonei au avut de-a face nu numai cu RMGC, o companie care s-a dovedit capabilă de orice pentru a stoarce aurul acela din munte. Ar fi fost suficient de greu şi doar împotriva companiei şi a reprezentanţilor ei. Dar La Roşia Montană ONG-urile s-au înfruntat în egală măsură cu fiecare guvern al României de până în 2015 şi cu majoritatea marilor trusturi de presă, nu mereu aceleaşi dar aproape toate răspândind propagandă şi minciuni. Ar fi păcat să-i uităm pe Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc sau Victor Ponta, ale căror guverne au încercat să dea drumul exploatării. Sau pe Traian Băsescu, un alt mare suporter al mineritului cu cianuri. Toate cele trei mari partide ale vremii, PDL, PSD şi PNL au fost gata să transforme zona într-o groapă toxică pentru bani care mai mult ca sigur au susţinut campanii, candidaturi şi persoane. Ar merita şi o investigaţie jurnalistică în arhivele marilor trusturi de presă, pentru a vedea cine a intoxicat opinia publică cu minciunile corporaţiei, dar probabil că n-ar avea niciun efect, de obicei obrazul gros tot gros rămâne. Mulţi ar trebui să facă puşcărie pentru ce s-a întâmplat şi pentru ce s-ar fi putut întâmpla dac-am fi pierdut – angajaţi ai multinaţionalei, politicieni, ziarişti. Dar sunt convins că nimeni nu va păţi nimic.

E cu atât mai scandalos, în toată ciorba asta toxică de aproape două decenii, să fii astăzi şeful PSD – partidul cu multe bube-n cap, la fel de multe ca PDL-ul ascuns printre fustele marilor urmaşi ai Brătienilor – şi să-l găseşti drept vinovat pe Dacian Cioloş şi guvernul lui de tehnocraţi care-a stat un an la cârma ţării. Asta în condiţiile în care procesul României cu RMGC a început pe timpul lui Ponta, câteva luni înainte ca Cioloş să fie investit. Mai mult, guvernul Cioloş a fost cel care a angajat echipa care a câştigat procesul şi tot el este cel care a propus ca Roşia Montană să fie inclusă în patrimoniul UNESCO. Ideea referendumului privind exploatarea, fluturată pe la începutul acestei săptămâni de acelaşi domn Ciolacu, mă face să cred că PSD-ul era din nou gata să colaboreze cu firma canadiană, negociind o “salvare” a situaţiei prin începerea extracţiei de aur la Roşia Montana.

Şi ca să revin la Cioloş, USR şi Reper, vinovaţii de serviciu pentru nereuşitele de decenii ale marilor partide post-decembriste, ultimele declaraţii ale domnului Drulă fac dovada felului în care aceşti oameni “noi” nu înţeleg nimic din politica dâmboviţeană tradiţională. Pentru că numai un neavenit îşi poate imagina că o manipulare a bursei, oricât de inteligent orchestrată, poate egala vreodată aurul curat al sfintei şpăgi.

Geometria variabilă a libertăţilor fundamentale

Să posezi o armă de foc, de fapt să posezi câte arme de foc vrei, e un drept fundamental, garantat de constituţia americană. Dacă tot ai o armă ai opţiunea, ori dreptul, spune-i cum vrei, de a o folosi. De-aia o ai, pentru că ai acceptat, înainte să o achiziţionezi, posibilitatea de a ucide pe cineva, dacă e vreodată nevoie. Sigur că, în funcţie de circumstanţe, s-ar putea să răspunzi legal dacă omori pe cineva, dar preferi ca decizia să fie la tine, convins că vei face ce trebuie la momentul oportun. Orice încercare de a reglementa chestia asta e considerată îngrădire a drepturilor fundamentale.

Conservatorii americani – deşi nu numai ei sau de la ei – care se auto-definesc pro-life, vor scoaterea completă a avorturilor în afara legii. Mai nou, un judecător ultraconservator din Alabama a decis că embrionii umani obţinuţi prin fertilizare in-vitro şi conservaţi în azot lichid sunt persoane în sens juridic, cu toate consecinţele care pot deriva din această decizie. Una a fost suspendarea imediată, în Alabama, a procedurilor de fertilizare in-vitro. Alta ar fi încă un pas spre scoaterea în afara legii, fără excepţie, a avorturilor.

Te-ai aştepta, după intransigenţa privind avortul, că avocaţii pro-life sunt şi consecvenţi. Dar nu, aceiaşi oameni sunt, în majoritate, împotriva abolirii pedepsei cu moartea (în Statele Unite). În pandemie, cam aceeaşi tabără a considerat portul măştii şi mai toate măsurile de limitare a răspândirii covidului drept limitare a libertăţii. Opţiunea de a nu te vaccina a fost ridicată la rangul de inalienabil drept fundamental. O libertate în numele căreia anumite sacrificii pot fi acceptate, cum ar posibilitatea ca bătrâni sau oameni vulnerabili sau întregi grupuri sociale care au dus greul pandemiei să-şi rişte viaţa.

Surprinzător cum să iei o viaţă folosind o armă e un drept dar să faci, eventual, un avort, nu mai e. Surprinzător cum lucrurile nu sunt considerate în niciun fel echivalente de către conservatorii americani care se consideră pro-life şi, pe deasupra, creştini. Din nou, aceiaşi care consideră că pedeapsa cu moartea e rezonabilă şi îndreptăţită. Spunea cineva, chiar aici pe blogul acesta, că sunt oameni pe care nu-şi permit să-i lase să trăiască – este asta o demiurgică imagine despre lume, viaţă şi moarte sau doar o consistentă doză de ipocrizie?

Frontiere sub asediu

În ultimul sondaj Gallup imigraţia a fost numită de către americani principala problemă cu care se confruntă Statele Unite. Bombardaţi zilnic de ştiri alarmiste, imagini tulburătoare şi propaganda uriaşă a taberei MAGA, sub directa conducere a lui Trump care-şi doreşte subiectul ca principal vector de atac în alegerile din Noiembrie, americanii pricep din ce mai puţin care este situaţia reală, de ce a crescut numărul celor care intenţionează să intre in SUA şi mai ales care sunt soluţiile pentru a controla valul de refugiaţi.

Aflaţi sub presiunea viitoarelor alegeri, îngrijoraţi de acutizarea crizei, democraţii s-au mobilizat şi au venit cu un proiect care a fost dezbătut şi a obţinut un suport bi-partizan. El a fost chiar acceptat de federaţia lucrătorilor de frontieră. Doar că Trump a decis să-şi forţeze partidul să blocheze votul, pentru că o rezolvare (parţială) a problemei ar putea să-l avantajeze pe Biden. Cea mai mare problemă a Americii este pusă pe hold până iese Trump preşedinte. N-ar fi prima.

Dar problema este mult mai largă şi mai complicată decât doar o limitare a accesului în SUA. Oamenii nu înţeleg mecanismul simplu al acestui fenomen. Motivul principal pentru care există imigraţie este oportunitatea pentru o viaţă mai bună în ţara ţintă – de fapt, cât de uşor poţi, ca imigrant, să accesezi această oportunitate.

O comparaţie. Elveţia, stat Schengen, nu are frontierele securizate. Nici vorbă de garduri, porţi de acces, camere termice şi patrule cu câini. Majoritatea maşinilor care intră în ţară nu sunt controlate. Cu toate astea, nici vorbă de asediul asupra frontierelor pe care-l vezi în Spania, UK, Italia sau SUA. Asta nu înseamnă că nu intră imigranţi sau că ţara nu are o rată mare a imigraţiei (mult peste ce şi-ar dori extrema dreaptă, de exemplu). Dar în Elveţia nu vezi vânzători ambulanţi şi favele improvizate la marginea oraşelor. Motivul este evident: performanţa statului elveţian de a produce legi care funcţionează şi apoi de a le asigura aplicarea. Ca să poţi munci în Elveţia trebuie să ai permis de şedere. Ca să obţii acest permis trebuie să ai o locuinţă, un cont în bancă, asigurare medicală şi, adeseori, o promisiune din partea unui angajator. Nu sunt îndeplinite toate condiţiile, nu poţi munci. Şi, foarte important, nimeni nu angajează la negru, căci riscurile sunt enorme – o altă mare diferenţă faţă de alte state. De aceea, rata de imigraţie în Elveţia este aproximativ egală cu necesarul real de noi locuri de muncă neacoperite de rezidenţi. Poate să pară mare, dar asta cere economia locală. Spre deosebire, în SUA sunt, conform estimărilor, peste 10 milioane de imigranţi ilegali, mulţi dintre ei trăind şi muncind în ţară de zeci de ani. Deşi sunt “ilegali”, au servicii, locuinţe, merg la doctor, plătesc impozite şi cresc copii care merg la şcoală. Şi nimeni nu îi deranjează câtă vreme ei nu deranjează pe nimeni. Sunt adesea abuzaţi, sunt vulnerabili, se profită de statutul lor pentru a fi plătiţi mai puţin, dar trăiesc mai bine ca acasă.

Asta ştiu şi asta vor toţi cei care asaltează graniţa. Oportunitatea este creată de economia care merge şi are nevoie de muncitori (cele mai puţine intrări au fost pe timpul lui Obama, după marea criză din 2008-2009), de legile americane imperfecte dar permisive şi de marea ipocrizie a clasei politice care foloseşte tema în campanie şi profită cât poate de pe urma ei. Niciun gard nu va opri oamenii să treacă atâta vreme cât există o oportunitate imediat dincolo de el. Rezolvarea nu stă în populism ci în competenţă şi bună credinţă.

2024 Geneva Motor Show-uleţ

Am zis: ediţia 2024 ar fi trebuit să se cheme Geneva Motor Show-uleţ. Sau Show-uţ. Sau poate Geneva Motoraş Show.

N-a mai fost Motor Show la Geneva de 5 ani, evident din motive de Covid. Ultimul, în 2019, a fost fabulos, spuneam la vremea respectivă pe APort că Geneva este muzeul automobilelor pe care nu ni le permitem. M-or fi citit (şi înţeles greşit) şefii de marketing ai marilor producători de maşini bengoase de au decis anul ăsta să nu mai vină? Târgul foloseşte doar două din hangarele uriaşului centru expoziţional Palexpo, poate un sfert din suprafaţa din 2019, ambele umplute cam ca alimentarele de pe vremea lui Ceaşcă – spaţii largi şi marfă din doi în trei. Primul hangar, altădată plin cu mărci premium şi modele actuale, a fost dedicat maşinilor vechi, de colectie. Printre ele, favoritele mele din toate timpurile:

Lancia Delta Integrale
VW Golf 1 GTI
BMW 3.0 CSL 1972

Mişto, dar nu de asta vin oamenii la Geneva, ci ca să vadă maşini din viitor. Anul ăsta, hala principală are doar vreo 7 producători. Renault si Dacia ocupă cam 40% din suprafaţa de expoziţie, deci vă puteţi imagina ce generoasă este oferta. În rest mai sunt Isuzu cu cele mai banale şi plictisitoare camionete de pe lume, americanii de la Lucid cu nişte electrice foarte Tesla style, aparent performante dar scumpe şi cu o calitate a fabricaţiei sub standardul concurenţei, şi vreo trei firme chinezeşti dintre care cea mai cunoscută este BYD, liderul mondial în producţia de maşini electrice.

Vedeta incontestabilă a târgului? Noul Renault 5 Electric, lansat la Geneva. Am avut nevoie de două ore ca să pot să prind poza asta, maşinile au fost permanent asaltate de curioşi. Aş putea să pun pariu că interesul sugerează un viitor mare succes comercial al Renault în segmentul maşinilor electrice mici şi ieftine. Exerciţiul de design este un triumf, o reinterpretare modernă şi spectaculoasă a celebrului model clasic francez. Să vedem cât succes vor avea inginerii francezi să se apropie cu preţul de targetul propus de 25 de mii de euro, dar într-o piaţă în care cu greu găseşti maşini electrice sub 40 de mii de euro este meritoriu – şi s-ar putea dovedi vital – că încearcă acest lucru. Fiind o maşină preponderent de oraş, presupun că va atenua mult şi anxietatea legată de autonomia electrică. Dacă familia mea va avea nevoie de o a doua maşină, probabil că asta va fi aleasa.

Renault 5 E-Tech Electric

Dacia a adus noul Duster, o altă maşină la care s-a înghesuit lumea şi care chiar arată foarte bine. Am fotografiat şi spectaculosul Sandrider, cu care Dacia va debuta la Dakar 2025, cu marele campion francez Sébastien Loeb la volan.

The New Duster
Dakar Rally 2025 – Dacia Sandrider

Chinezii de la BYD sunt noii lideri ai vânzărilor de maşini electrice, depăşind de curând Tesla. Maşinile nu mi se par extraordinare, probabil că în gama lor de preţ nici nu ar avea cum să fie. Unele elemente de design le mai recunoşti de pe la Land Rover sau Toyota, ceea ce nu ajută. Dar calitatea fabricaţiei este surprinzător de bună, designul este corect şi compatibil cu gusturile europenilor, partea tehnică este şi ea competitivă iar preţul va crea probleme oricărui concurent european. În plus, se promovează intens şi inteligent. Oamenii au fost curioşi, au venit să le vadă, şi asta probabil că va ajuta.

BYD U8
BYD Seal

Nu mi-e clar care este motivul exact pentru care marii constructori germani şi americani au decis să nu se prezinte la Geneva. Mi-e teamă că explicaţia stă în meschine interese corporatiste de moment. Probabil că târgurile de profil sunt considerate prea scumpe şi o modalitate desuetă şi perimată de promovare. Până la urmă trăim în epoca digitală, în care lucrurile se vând şi se cumpără pe internet. Dar ce se uită, poate, este că shopping-ul pe net favorizează analiza lucidă, compararea la rece, lipsa de emoţie în alegerea produsului, saving-ul cumpătat. Adică, de exemplu, Tesla – pentru avantajul strict al performanţei – sau BYD, pentru performanţă şi preţ. Este surprinzător, deci, să-i vezi tot pe cei avantajaţi de mediile moderne de vânzări ţinând în viaţă, prin prezenţă, un salon auto cu o tradiţie de peste 100 de ani care a contribuit atât de mult, de-a lungul timpului, la consolidarea culturii automobilului.

Nu m-ar mira, peste 20 de ani, să constatăm că cei care expun la Salonul Auto de la Geneva să fie cam aceiaşi de anul ăsta. Poate pentru că mulţi alţii nu prea vor mai fi.

Hummer EV, monstrul “ecologic”

Sursa: Wikipedia

Ca să nu-l lase pe Elon Musk să se joace singur de-a salvatorul climei pe Terra, General Motors a lansat pe piaţă un SUV care să concureze cu Cybertruck-ul Tesla. Este vorba despre Hummer EV, probabil cel mai revoltător exemplu al derivei bunului simţ în numele electrificării ecologice. La ce îţi foloseşte un SUV care accelerează la 100 km/h în 3 secunde? Şi, mai ales, este normal să faci asta cu un monstru de 4.5 tone!?!?! Imaginaţi-vă un puşti teribilist de 18 ani, proaspăt posesor de permis, care face liniuţe cu camionul familiei. Eu exact asta aş fi făcut la 18 ani, ba chiar o mai fac şi acum din când în când, dar cu o maşină mult mai mică şi mai uşor de controlat.

Evident că pentru a mişca atâta fer e nevoie de o baterie uriaşă. Hummer-ul o are pe cea mai mare din lume, echivalentul a aproape 8 Dacii Spring. Deşi ajunge foare repede la mall (dacă nu e trafic) s-ar putea să nu încapă în parcarea subterană pentru că are mai mult de doi metri înălţime. Sau să nu încapă pe locul de parcare de lângă încărcător.

În România, cumpărătorul unei astfel de monstruozităţi ar putea beneficia de o “primă” ecologică de 5 mii de Euro (anul trecut era 10 mii), evident în numele salvării planetei. Nu peste tot e aşa, de exemplu în Franţa “bonus écologique” este doar 4 mii de euro, dar maşinile electrice scumpe nu primesc suport (cele peste 47 de mii Euro). Dar chiar şi în Franţa, unde lucrurile sunt mult mai corect şi inteligent reglementate, nu se penalizează şi maşinile electrice foarte grele, suv-urile de peste 2 sau chiar 3 tone, deşi la maşinile cu motoare termice există un “malus écologique” care impune taxe semnificative pentru maşinile poluante (peste 117 g CO2/km) şi grele (peste 1600 kg). A venit vremea taxării corespunzătoare şi a maşinilor electrice foarte grele, căci amprenta ecologică provocată de producerea unui astfel de “automobil” este mult mai mare decât avantajele ulterioare ale utilizării propulsiei electrice. Dacă statele europene vor face asta suficient de repede ar putea bloca această modă de influenţă americană a camionetelor şi suv-urilor pe steroizi.